Ziare, reviste

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/888317/Ziaristii-Catavencu-plecam-din-cauza-cenzurii/

Ziariştii Caţavencu: plecăm din cauza cenzurii
Oana Dan
Miercuri, 03 Martie 2010
O mare parte a echipei editoriale a săptămânalului de satiră Academia Caţavencu a decis să părăsească publicaţia, "pentru a înlătura suspiciunile în privinţa instituţiei Academia Caţavencu". După doi ani sub mogulul Vântu, ca parte a trustului Realitatea, jurnaliştii tineri de la Caţavencu au decis să plece. Ei vor înfiinţa o nouă revistă, în spiritul a ceea ce este şi trebuie să rămână Caţavencu. Mircea Toma, unul dintre numele de referinţă ale revistei, a declarat pentru evz.ro că şi el părăseşte redacţia.

S-a plâns de presiunile pe care jurnaliştii Caţavencu le-au resimţit, mai ales în campania electorală, îndată ce au devenit acute.

Pe lista plecărilor, decise aseară târziu, se numără redactorul-şef al echipei, Marius Borţea, reporterul special Alexandru Căutiş, Alexandru Duţu, Daniel Goace, Dragoş Muşat, Cătălin Prisacariu, Iulian Tănase, Alexandru Vărzaru, Silviu Apostol, Roxana Jipa, Alina Moscalu, Andrei Manţog.

"În campania electorală presiunile au fost acute"

Toma a explicat că presiuni au existat dinainte de alegeri, dar odată cu campania electorală s-au intensificat.

Mircea Toma a spus că dincolo de presiunile simţite, există şi nereguli de finanţare, revista fiind nevoită să suporte cheltuielile şi altor publicaţii din trust. El a precizat că au fost invitaţi toţi jurnaliştii în noul proiect şi că este decizia fiecăruia.

"Pe mine oferta m-a tentat. Vreau să plec într-un loc unde să pot scrie despre Roşia Montana".
Mircea Toma, jurnalist

"Toţi cei tineri şi nepătaţi am decis să plecăm"

Jurnaliştii vor înfiinţa o inedită revistă pentru care au finanţare. Planul este ca aceasta să apară săptămâna viitoare, a mai spus unul dintre demisionari, privat de a da alte detalii despre revistă.

De când săptămânalul a intrat în trustul lui Vântu, tinerii au resimţit schimbarea, susţine acesta, care precizează că, de numeroase ori, au încercat să îi atragă şi pe seniorii echipei înspre păstrarea spiritului revistei. "Am simţit cenzură şi presiuni, ne-am bătut cu ele", spune jurnalistul, precizând că toţi cei tineri şi nepătaţi părăsesc redacţia Caţavencu.

El a subliniat că noul Caţavencu va fi o publicaţie prin care vor fi înlăturate indiferent ce suspiciuni asupra muncii jurnalistice. Cât despre vechiul Caţavencu, a spus că e treaba celor care rămân ce vor să facă cu el.

"M-am născut cu Caţavencu şi cu oamenii ăştia: Biju, Doru, Vulpe, Moţoc, Toma, Mardale. Rămân cu ei. Rămânem împreuna. Asta-i tot ce am de spus. Despre trădare nu prea am ce grai. Să-şi urmeze destinul", scria Eugen Istodor pe un blog al trustului.

Apele tulburi în trustul lui Vântu

Mişcarea vine într-o durată grea pentru trustul Realitatea-Caţavencu, care a decis, în decembrie 2009, să renunţe la ediţiile tipărite "Cotidianul" şi "Business Standard".

Divizia de reviste a fost vândută, iar agenţia de presă NewsIn a transformat o aripă a Realităţii TV.

Academia Caţavencu, săptămânal de satiră şi investigaţii, a apărut în 1991. A fost cumpărat de trustul Realitatea în 2008, tranzacţie după care nume trustului s-a modificat în "Realitatea - Caţavencu". Patronul trustului este Sorin Ovidiu Vântu.

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

dilemaveche.ro

Florin IARU | Părerea mea!
"Forumistul urăște, pedepsește, repară realitatea"
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/forumistul-ura-te-pedepse-te-repara-realitatea-interviu

Alex. Leo ŞERBAN, Marius CHIVU | Părerea mea!
"Un fel de anarhie reacționară"
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/un-fel-de-anarhie-reac-ionara-dialog

:cool:

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/ce-nu-aduc-banii

Andrei PLEŞU | nici aşa, nici altminteri

Ce nu aduc banii

Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii). Că banii nu îţi umblă, neapărat, la sufleţel, că faptul de a avea bani nu asigură nici liniştea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna dispoziţie, nici sănătatea, nici înţelegerea superioară a lucrurilor, e adevărat. Dar există vreo sursă lumească a unor astfel de „bunuri“? E sărăcia mai productivă? E obligatoriu ca omul cu bani să fie o otreapă sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e că „fericirea“ nu depinde de bani. Că drumul spre ea are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a o căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o găsi.

Sînt alte lucruri pe care averea într-adevăr nu le aduce, dar pe care cei cu bani cred că le au şi anume tocmai pentru că dispun de bani. Toţi, sau mai toţi, îşi închipuie că banii aduc înzestrări, drepturi, puteri şi virtuţi pe care sărăntocii nu le au. Acesta e, de numeroase ori, derapajul major al bogatului: o falsă conştiinţă de sine.

Unii cred, de pildă, că banii sînt un atestat de personalitate. Pentru că se întîmplă să ai ceva, începi să crezi că eşti cineva. Capeţi un aer fudul, de vedetă răzgîiată, îţi afişezi portretul ca pe o efigie, priveşti în jur suficient şi dominator. Arăţi că eşti „mare“, super-influent, invulnerabil şi capricios. Nu ţi se poate refuza nimic, ştii, poţi şi faci. Ai mereu în preajmă o curte slugarnică. Plăteşti pe cine vrei, cu ce sumă vrei, cînd vrei, pentru indiferent ce ai chef. Întrucît eşti solvabil, te socoteşti o autoritate. Dar banii, chiar dacă pot aduce o formă de putere, nu presupun, în mod necesar, o formă de autoritate. În mod frecvent, bogătaşii de azi au o anumită putere, dar le lipseşte, de regulă, iradierea autorităţii morale, intelectuale, profesionale, umane. Sînt o periferie care se ia drept centru.

Banii nu produc automat bun simţ, bună cuviinţă, bun-gust. Îmbogăţitul contemporan se poartă, adesea, ca un mitocan, vorbeşte golăneşte şi se îmbracă, mai întotdeauna, ca o ţoapă. E obraznic, agresiv, prepotent. Cînd e amabil, sau „modest“ o face demonstrativ, „patronizing“, de tare sus. Îţi arată, la o adică, faţa lui „umană“, subteranele lui de „băiat de comitet“. Uneori are veleităţi culturale: îţi trînteşte cîte un citat fin, invocă, vag plictisit, cîte o carte la modă. De fapt, are un dispreţ suveran pentru intelectuali: îi manevrează, îi momeşte, îi cumpără. Noii îmbogăţiţi cred, de asemenea, că banii sînt o justificare suficientă pentru absolut orice tip de licenţă. Cred, aşadar, că îşi pot permite ceea ce alţii, mai peticiţi, nu îşi pot permite. Au, de partea lor, toate îndreptăţirile. Pot impune direcţii de opinie, pot dirija intriga politică, pot fraieri pe proşti, pot grădinări destine. Şi, din păcate, li se îngăduie s-o facă. Comportamentul lor capătă, cu timpul, o culoare demiurgică. Ambianţa imediată devine neîncăpătoare pentru eul lor dilatat pînă la nebuloasă. „Modelul“ lor existenţial este ceea ce li se pare a fi un soi de boierie nonşalantă. Aspiră la „sublimităţi“, cum rîvneşte arendaşul la statura stăpînului. Sînt – vor să fie – „domni“, recte ce n-au apucat nicicând să fie. Iar a fi domn înseamnă, din punctul lor de vedere, a lovi nerăbdător cu biciul în cizmă, a ciupi galant posteriorul slujnicuţelor, a te lăsa servit cu o ciocoiască nesimţire, a chema la ordin pe toată lumea şi a vorbi „radical“, plimbînd prin gură „gingăşii“ şugubeţe, menite să seducă asistenţa. În realitate, nu reuşesc aproape niciodată să-şi camufleze trivialitatea de fond, parvenitismul, instinctele primare. S-ar putea salva prin discreţie şi cumsecădenie. Dar asta li se pare o slăbiciune, un moft. Preferă încruntătura de vătaf sau băşcălia discreţionară.

Banii aduc, cred, cum spuneam la început, fericirea. Un fel de fericire. Cea rîvnită de toată lumea. (De altfel, oamenii cu bani nu prea au timp şi înclinaţie să se simtă nefericiţi.) Trebuie spus mai degrabă că banii nu aduc decît „fericirea“. Tot restul, tot ce face valoarea şi sensul unei vieţi, vin pe alte căi, cu alte mijloace. Sau nu vin. Dar, în orice caz, nu li se poate plăti contravaloarea în bani.