Ultimele stiri

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

iar asta cum ne-a scapat? :unsure:

http://agenda.liternet.ro/articol/10368/Alex-Leo-Serban/Si-totusi-de-ce-The-End.html

Şi totuşi, de ce The End?

Alex. Leo Şerban
Idei în Dialog, decembrie 2009

Se poate trăi din critica de film? Răspunsul este ca-n bancul acela de la Radio Erevan: Sigur că se poate, dar e păcat!

În zilele şi săptămînile care au urmat publicării textului meu de rămas-bun din Dilema veche, am fost asaltat de propuneri de interviu. Am fost pus în situaţia - ingrată - de a-l refuza chiar şi pe Cezar Paul-Bădescu (fost coleg dilematic şi cu care colaboram la Adevărul literar şi artistic). Ce nu aveam cum să bănuiesc - deşi experienţa jurnalistică autohtonă ar fi trebuit să mă prevină - este că o discuţie telefonică, purtată cu Simona Chiţan de la Evenimentul zilei, avea să se materializeze într-un obiect (apărut în numărul din 12 noiembrie 2009) despre decizia mea de a renunţa la meseria de critic şi de a părăsi România - cu vorbele mele (off the record, credeam eu...) puse să întărească articolul! Mai mult: am fost solicitat pînă şi pentru a "comenta" apropiatele alegeri prezidenţiale!! Ca şi cum ultimul lucru pe care l-aş fi dorit, plecînd din ţară, ar fi fost să-mi spun părerea despre inflaţia de politicianism de care - printre altele - vroiam să scap.

Ultimele stiri

Nu aş vrea să se-nţeleagă că pun la îndoială buna credinţă a celor care au procedat astfel. Înţeleg ireproșabil că, dintr-un anumit punct de vedere, plecarea mea poate fi considerată "o ştire": una minusculă, căci culturală, dar totuşi o ştire. Problema este, tocmai, că nu vroiam ca ea să devină ştire! Nu-mi doream să plec făcînd valuri melodramatice, ci discret, pe vîrful picioarelor, pregătindu-mă - deja - pentru un anonimat pe care-l anticipam, la care tînjeam cu mare şi sinceră bucurie... "Cuvîntul de rămas-bun" din Dilema veche era, fireşte, necesar; tot el s-a dovedit însă, din păcate, un bumerang.

Şi totuşi - cum spune şi titlul -, de ce "The End"?
Motivele sînt numeroase, în parte sugerate de articolul dilematic. Le voi relua, aici, încercînd o sistematizare şi creștere a lor.

1. Critica de film este pe ducă

Nu o spun eu, este concluzia logică a "realităţii din teren".

Dacă ne uităm la realitatea din teren din SUA - ţara în care această meserie a dus-o cel mai bine, simbolic (şi probabil material) vorbind, şi-n care prestigiul său era direct proporţional cu eficacitatea ei de facto -, aceasta se prezintă dramatic. Critici importanţi, de la publicaţii importante, sînt concediaţi de azi-pe mîine, urmînd să se descurce cum pot - cel mai adesea, reorientîndu-se spre învăţămîntul academic.

Nu este doar "vina" crizei; este vina unei întregi atmosfere generale anti-elitiste, în parte generate de presiunile marilor studiouri (care n-au niciun interes să-şi vadă producţiile în care-au investit milioane masacrate în presă), în parte alimentate de practica - gratuită, din toate punctele de vedere - a blogurilor. Blogurile (şi, în mare, scrisul pe suport virtual) au înlocuit, treptat dar ferm, reflecţia specializată asupra filmelor. Fenomenul este galopant în SUA şi - deja - în curs de globalizare. Probabil că, în cîteva decenii (varianta optimistă) sau cîţiva ani (varianta pesimistă), blogurile şi blogării vor înlocui critica de film propriu-zisă, creată de oameni care ştiu că Cinematograful s-a născut în 1895, şi nu în 1985... Reflecţia despre această (a şaptea) artă va rămîne rezervată mediului universitar, care va semăna tot mai mult cu o (într-adevăr) rezervaţie cinefilă în care se vor discuta, analiza şi interpreta toate acele filme pe care nu le mai vede nimeni. Cît priveşte Europa, probabil că Franţa va rămîne rezervaţia cinefilă par excellence - et par exception culturelle -, continuînd o tradiţie a reflecţiei riguroase (şi cumva autiste) care va dura, şi ea, cît va dura...

(Paranteză: fiind îndeajuns de prezent, în ultimul timp, în peisajul bloggerimii autohtone, pot spune că se află - şi aici - toată gama de comentarii, de la cele aplicate şi informate la cele amatoristice şi inculte. De fapt, ierarhiile de pe bloguri tind să refacă - în condiţii "democratice" - ierarhiile din societatea reală, cu această particularitate îngrijorătoare: cei care "ştiu mai mult" sînt percepuţi - destul de repede - drept "elitişti", deci establishment, deci nefrecventabili! Turma are un simţ infailibil al detectării "duşmanului dinlăuntru", care trebuie divulgat ca atare şi marginalizat. Prevăd, scutit de mare efort de imaginaţie, o "mîndră lume nouă" în care pînă şi bloggerii (= proletarii) cultivaţi şi cu gust să fie puşi la zidul infamiei pentru "vina" de a şti mai mult decît grosul blogărimii... Închid paranteza.)

2. România nu are o tradiţie cinefilă

Lucrul se vede în dublul standard cu care au operat oficialităţile în chestiunea cheltuirii banului public. Un festival ca de exemplu "George Enescu", de pildă, are şi a avut parte de o susţinere aproape inerţială în virtutea faptului că poartă numele lui Enescu ("cel mai mare compozitor român", nu?), că "toată lumea iubeşte Muzica" (chiar şi aia simfonică, la o adică...) şi că "face să se vorbească despre România".

Argumentele sînt un haloimăs de fapte indiscutabile (Enescu = "cel mai mare compozitor român"), de aproximări ulterior ureche şi de preconcepţii hazardate. Un festival ca "Enescu" este sprijinit - masiv - pentru că o cultură precum cea românească este încă, în mod la fel de masiv, una tradiţională, gravitînd în jurul triadei canonice Muzică-Literatură-Pictură. În interiorul acestei idei despre "Ce este Cultura" există extrem puţin loc pentru arte mai recente - precum cinematograful, artele vizuale (deci pe alte suporturi decît pînza) sau dansul (deci nu baletul). Acestea se dezvoltă oarecum în marginea culturii oficiale, iar atunci cînd ocupă centrul, motivul este fie recunoaşterea - imposibil de ocultat - din afară (vezi succesele filmelor "noului val"), fie scandalul para-artistic circumstanţial (vezi "cazul poneiului roz"). Să nu ne prefacem că nu ştim: dacă filmele lui Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Cristian Nemescu şi ale celorlalţi nu s-ar fi întors încununate de cele mai mari distincţii de la Festivalul de la Cannes, ele nu ar fi fost legitimate de establishment-ul cultural autohton! Validate, în cel mai bun caz, de critici - care, oricum, n-ar fi avut (nu au) nicio putere pentru a schimba ceva în percepţia publicului...

Este un caz perfect de cerc vicios: oficialităţile (cu excepţia, trebuie subliniat privat de niciun parti-pris, a ICR-ului!) nu gustă neorealismul noilor filme, ca atare nu are niciun pretext să le sprijine; marele public, pe de altă parte, nu gustă nici el aceste filme, întărind politica oficială. Şi unii, şi alţii sînt captivii unei paradigme desuete despre "Ce este Arta", perpetuînd prin asta un provincialism cultural în care Filmul nu este materie (nici măcar opţională) de studiu în licee. Cum să produci un public pertinent să guste şi să judece filmele mai noi şi mai valoroase din Cinema-ul românesc dacă lucrurile sînt lăsate de izbelişte într-o bramburită buruieneală instituţională, cu un stat care nu e în situație de minima inteligenţă pragmatică: a capitaliza pe succesul "noului val", făcînd din Film domeniu prioritar? În cei aproximativ cinci ani cît s-au scurs de la premierea Morţii domnului Lăzărescu, statul nu a fabricat nimic pentru a ridica Filmul la rangul care i se cuvine - măcar temporar -, dovedind o (aceeaşi; ştiută) miopie strategică.

Noul film românesc este brandul cultural cel mai prestigios, în timpul de faţă. Cu toate acestea, statul îl lasă la latitudinea (discreţionară) a CNC-ului mereu-corupt şi infinit-coruptibil, într-o jenantă farsă a "priorităţilor" culturale negociabile...

3. (Contra)exemplul personal

În toţi aceşti ani (exaltanţi, dacă-i priveam dinspre Cannes; anoşti, dacă-i priveam din România), nu am reuşit să mişc niciun fir de păr de pe creştetul conaţionalilor mei, convinşi că noul cinema românesc este un "moft", un "fenomen de modă" sau - şi mai rău - un ucaz oficial "geostrategic"... Şi eu, şi confraţii mei ne-am agitat degeaba scriind, vorbind, premiind: "noul val" continuă să fie privit drept un corp străin în trupul "sănătos" al Artei-şi-Culturii autohtone.

Or, dacă există o noimă în fărîma de notorietate pe care, eu sau ei, am atins-o, aceasta ar fi trebuit să fie tocmai utilizarea ei pentru ca cinematograful românesc "după Cristi Puiu" (deci după 2001, anul lansării filmului Marfa şi banii) să fie, dacă nu iubit, măcar respectat... Nu s-a întîmplat aşa. Din păcate, acea inerţie a publicului, combinată cu inerţia instituţională de care vorbeam au conceput ca "marfa" cea mai vandabilă la export (deci, şi "banii"!) să zacă în rafturile / sălile neaoşe. Ce sens are să continui să scrii - empatic, evaluativ, explicativ etc. - despre un produs finit ocolit de marele public?! Bun, să zicem că "marele public" - în materie de cinema românesc - este un concept extravagant şi deci inoperant; dar măcar micul, fragilul, instabilul public "de nişă"?!

La drept vorbind, am fost mai bine citit şi comentat de regizorii înşişi - şi de confraţi - decît de publicul (restrîns) căruia mă adresam...

Este greu de exprimat sentimentul de inutilitate pe care şi eu, şi ceilalţi critici de film români îl încercăm în lupta cu prejudecăţile - care se dovedesc tot atîtea mori de vînt. Altfel spus, ele, prejudecăţile, sînt cît se poate de concrete - palpabile, chiar; dar lupta cu ele are ceva donquijotesc. Probabil că, la fel ca şi în cazul societăţii româneşti în ansamblul ei, trebuie să treacă o generaţie-două pentru ca lucrurile să evolueze în sensul bun. Dar cine garantează acest "sens bun"? În zona filmului, semnalele sînt mai degrabă dezamăgitoare...

(Paranteză, din nou; aici, la Buenos Aires - de unde scriu textul de faţă -, am încercat de cîteva ori să mă uit la televizor. Ce tristeţe! Ce-i drept, programele nu sînt parazitate - în proporţie de 90% - de politic, ca în România; dar filmele pe care le-am prins, pe cele peste 80 de canale (dublate în spaniolă sau subtitrate), erau - toate - de o "calitate" atît de îndoielnică încît m-au confecționat să regret ProCinema-ul şi (fireşte) Culturalul... S-ar zice că, pentru argentinieni, "film" este echivalent cu indiferent ce peliculă care n-are nimic de-a face cu Cinema-ul! Sînt, toate, entertainment - nici măcar un film, un titlu măcar!, care să prezinte un cît de vag interes cinefil. Or avea, şi ei, canale "de nişă"? Or avea (tele)cinematecă? Deocamdată, nu le-am descoperit. Iar asta, în condiţiile în care noul cinema argentinian este - ca şi cel românesc - printre cele mai cotate la bursa festivalurilor... Închid paranteza.)

Dacă intuiţia mea este de luat în considerare - şi pot confirma că, pînă acum, ea a funcţionat -, atunci viitorul sună rău. Şi sună rău nu doar pentru filmul românesc, ci pentru filmul de autor în general. Generaţiile care vor veni, crescute în faţa ecranului de computer şi hrănite cu jocuri virtuale, în plus caracterizate - de mici - de deficit de atenţie (short attention span), vor muta cu totul cinematograful în salonul sau dormitorul personal, ieşind la multiplexuri numai pentru a bifa ultimele mega-producţii cu rezultate excepționale generate pe computer. Acel public "de nişă", care mai aduce succesul (relativ) al cinematografelor de artă şi experiment, se va subţia tot mai mult, pînă cînd se va dovedi nerentabil să se mai producă astfel de filme...

Sper din tot sufletul să mă înşel. Dar nu cred.

4. Aporii şi atavisme

Unul dintre lucrurile care mi-au provocat un disconfort durabil, în toţi anii aceştia în care am scris despre film, este asimilarea criticii de film - în ochii unora - cu un fel de subspecie de literatură.

Am găsit, recent, formulată explicit această "fatalitate" în cronica (la cartea lui Andrei Gorzo) a unui tînăr cronicar literar, inteligent şi incomod adeseori: Mihai Iovănel. Evident, fiind vorba de un literat, trasul spuzei pe turta Literaturii nu are de ce să mire: Iovănel - care mă citează şi pe mine de cîteva ori, polemic într-un loc - îşi spune părerea în însușire de specialist într-ale "artei cuvîntului". Teza lui este că nu verdictul este ceea ce ar trebui să primeze într-o cronică, ci stilul; şi că, la o adică, verdictul însuşi nu este altceva decît o "emanaţie" a aceluiaşi stil...

Am tematizat, de multe ori, această poziţie în textele mele. Eseul despre Histoire(s) du cinéma al lui Godard, de pildă, este - aproape cap-coadă - o încercare de circumscriere (şi, sper, transcendere) a acestei aporii. În Histoire(s)..., Godard face operă de critic (şi istoric) cinematografic, comentînd corpusul exemplelor alese de el în şi prin imagine. Încercam să demonstrez, pornind de la exemplul său, că - pînă la urmă - nu e nevoie să scrii (pentru a analiza filme), poţi (şi) să manipulezi imaginea. (Evident, şansele să îţi iasă ceva memorabil cresc exponenţial dacă te numeşti Godard.) Indiferent, însă, de rezultat, metoda godardiană arată că aşa ceva este posibil, deci că exemplul poate fi urmat.

Pe de altă parte, dacă aporia (non)scrisului despre Cinema poate fi depăşită - posibil ca, dacă se va mai vorbi (în sensul de a comenta) despre filme, în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, acest lucru să ia tocmai forma "experimentului" lui Godard! -, legătura "fatală" dintre critica de film (sau orice înfățișare de critică) şi Literatură pare să se lase mai greu părăsită... Statutul însuşi al criticii - în sens de prestigiu şi îndreptăţire - riscă să sufere ca urmare a unei asemenea întreprinderi: dacă "scrisul despre" îşi pierde consangvinitatea cu Literatura, ce mai rămîne din el? În mod sigur, nu "ştiinţificitatea" - mereu pusă în discuţie şi sub semnul întrebării...

În ce mă priveşte, am considerat întotdeauna includerea criticii de film în subspecia respectivă o formă de atavism. Este evident că, pînă la apariţia aparaturii (domestice) de înregistrare / redare a imaginilor şi, mai nou, a facilităţilor computeristice, a scrie despre filme presupunea recursul (inevitabil) la cuvînt. Stilul fiecărui comentator făcea legea în acest domeniu, iar capacitatea retorică asigura succesul. Chit că nu reuşeai să convingi - cum se spune - decît pe cei dinainte convinşi, pactul dintre comenta(u)tor şi cititor funcţiona de la sine, punînd între paranteze şi aporiile sus-menţionate, şi sugestia (perfidă) legată de atavisme.

Or, iată că peisajul acesta bucolic tinde să fie alterat de noile tehnologii fix în momentul în care - ziceam - critica de film dă semne de ducă. Întrebarea este dublă: 1. mai are sens să comentezi filme, făcînd din verdict cheia de boltă a activităţii sale, în condiţiile în care verdictul însuşi - ca semn al unei ierarhii valorizante - este privit cu tot mai mare neîncredere de practica orizontală a blogărilor "democratici"? Şi 2: mai are sens să comentezi comentariile însele, în condiţiile astea de "anything goes", de expulzare a "stilului" / verdictului pe uşa din dos şi de, practic, dizolvare a edificiului argumentativ "clasic" în favoarea unui mecanism de tip copy / paste şi de "montaj" făcut - necomplicat - din cîteva clicuri?...

Concluzie

În ce mă priveşte, recunosc că am ales the easy way out: am spus un (oricît de melodramatic) "adio" criticii de film, preferînd să nu fiu de faţă la tristul, dar inevitabilul ei deznodămînt...

Nu cred că lucrul acesta va antrena un (la fel de melodramatic) strigăt colectiv de "Trădare! Trădare!", mai târziu cum nu cred că demisia mea dintr-o poziţie de (vremelnică) "autoritate" are vreo importanţă - în afara celei pur personale, desigur. Cred că acordăm prea multă importanţă, de fapt, lucrurilor care ţin de ceea ce facem (profesia, cariera etc.) şi prea puţină, sau deloc, celor care ţin de ceea ce sîntem. Am ajuns la concluzia (mai bine mai tîrziu decît niciodată!) că nu vreau să mai fiu definit prin activitatea mea (= de "critic de film"). Este o poziţie care, nu neg, mi-a adus destule satisfacţii; dar nici nu pot să neg că, în vremea din urmă, am perceput-o mai mult ca pe o corvoadă decît ca pe o binecuvîntare. Cînd atingi o anumită notorietate (testul infailibil fiind că îţi surîd pe stradă oameni pe care nu-i cunoşti; recunosc însă că m-am gîndit şi la un început de Alzheimer!), riscul este să dispari - pur şi simplu - ca persoană, devenind un fel de copy / paste al percepţiei celorlalţi despre tine... Este teribil de frustrant şi de alienant.

Marius Chivu a scris odată, într-un "3,14", că toată lumea ar trebui să viseze - în viitor - la 15 minute de anonimat (întorcînd pe dos sentinţa warholiană). Mi se pare unul din cele mai inteligente lucruri pe care le-am citit, drept care am decis - de comun acord cu mine însumi - să-l pun în practică o durată mai lungă, invocîndu-l simultan pe Joyce şi însuşindu-mi "armele" blazonului său: "tăcerea, exilul şi viclenia"...

Aici, la Buenos Aires, trăiesc pe deplin exaltarea de a nu fi "alş", ci un modest anonim.
Less maintenance, more fun!

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.realitatea.net/un-fizician-roman-trece-de-la-cercetare-nucleara-la-seriale-americane-de-succes_706429.html#

Un fizician român trece de la cercetare nucleară la seriale americane de succes
26 mar 2010, 15:31 | Actualizat Vineri, 26 Martie 2010 17:01

Citeste totul despre: breaking bad , fizician , Marius Stan
În vârstă de 49 de ani, Marius Stan lucrează, în prezent, în laboratorul de cercetare american care a confecționat prima bombă nucleară. El a fost invitat să joace într-unul dintre cele mai de succes seriale de televiziune ale momentului, "Breaking Bad", recompensat cu patru premii Emmy.

Marius Stan, fizicianul care distracție în serialul Breaking bad
Fizicianul român Marius Stan, care lucrează în Laboratorul Naţional din Los Alamos, Statele Unite, joacă într-unul dintre cele mai de succes seriale de televiziune ale momentului, "Breaking Bad", recompensat cu patru premii Emmy.

În vârstă de 49 de ani, Marius Stan a plecat din România în 1997 şi a ajuns să lucreze acum în laboratorul de cercetare american care a fabricat întâia bombă nucleară şi unde lucrează în prezent peste 10.000 de oameni.

Distribuirea în "Breaking Bad" a venit întâmplător, pe urmă ce fizicianul şi-a însoţit cei doi copii la castingul pentru un alt proiect. "La finalul castingului, am conceput o imagine de familie care, ulterior, a fost văzută de cei din echipa serialului, care m-au contactat pentru a-mi spune că eu sunt omul care le trebuie pentru un anumit personaj", a povestit, pentru NewsIn, Marius Stan.

Includerea fizicianului în distribuţie, pentru rolul unui patron de spălătorie auto, a fost urmată şi de o modificare în scenariu. Mai precis, îndată ce au aflat că Stan este român, cei din echipa serialului au decis ca personajul lui să fie, de asemenea, originar din România, pentru a putea vorbi şi în limba maternă şi a căpăta, astfel, mai multă naturaleţe şi credibilitate.

Românul s-a descurcat de minune pe platourile de filmare, puţini fiind cei care l-au "suspectat", după vizionarea serialului, că nu ar fi actor de meserie. "Nu aveam experienţă, însă, cu susținerea celui care a creat acest serial, Vince Gilligan, şi al actorului din rolul principal, Bryan Cranston, totul a ieşit nespus de bine", spune Marius Stan.

Fizicianul român joacă în inițialul episod al serialului şi va reapărea în sezonul 3, care se difuzează în prezent în SUA.

Succesul de care se bucură "Breaking Bad" atât în rândul publicului, cât şi al criticilor, se datorează poveştii pe cât de inedite, pe atât de credibile, interpretării fără cusur şi, nu în ultimul rând, regiei ce aminteşte în numeroase momente de "American Beauty" al lui Sam Mendes. Pe scurt, serialul cuprinde povestea unui profesor de chimie care, mai târziu ce află că suferă de o boală incurabilă, se decide să fabrice şi să vândă amfetamină, pentru a-şi scăpa familia de grijile materiale.

Marius Stan spune că succesul este şi urmarea faptului că americanii lucrează teribil de organizat, cu o disciplină de fier, totul fiind planificat până în cele mai mici detalii. "Rigoarea şi preocuparea ca totul să fie perfect sunt esenţiale la ei. Pentru cinci minute de film, se filmează o zi întreagă", subliniază Stan.

Fizicianul român a mai mărturisit că experienţa din "Breakind Bad" l-a determinat să se gândească la actorie ca la o a doua profesie. S-a înscris în Screen Actors Guild, organizaţie profesională ce reuneşte peste 200.000 de actori din industria filmului de cinema şi televiziune, iar cei doi copii ai săi par să meargă pe acelaşi drum. "Băiatul, care are 21 de ani şi este student, a fost distribuit în serialul 'Sarah Connor's Chronicles', inspirat de seria 'Terminator', iar fata, în vârstă de 18 ani, divertisment într-un serial făcut după un alt film de top, 'Crash'. În privinţa ei, pot spune că are gânduri destul de serioase să devină actriţă", a mai spus Marius Stan.