Eu cand vreau sa fluier, fluier

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

daca vreti sa cititi piesa de teatru care a inspirat scenariul filmului:
http://editura.liternet.ro/descarcare/264/pdf/Andreea-Valean/Eu-cand-vreau-sa-fluier-fluier.html

detalii la
http://editura.liternet.ro/carte/264/Andreea-Valean/Eu-cand-vreau-sa-fluier-fluier.html

Trailerul
<object width="425" height="344"><param name="movie" value="http://www.youtube.com/v/IffadjwcIWs&hl=en_US&fs=1&"></param><param name="allowFullScreen" value="true"></param><param name="allowscriptaccess" value="always"></param><embed src="http://www.youtube.com/v/IffadjwcIWs&hl=en_US&fs=1&" type="application/x-shockwave-flash" allowscriptaccess="always" allowfullscreen="true" width="425" height="344"></embed></object>

Lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban a primit două trofee - Marele Premiu al Juriului - Ursul de Argint - şi distincţia "Alfred Bauer", oferită pentru noi perspective în arta cinematografică, la cea de-a 60-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin.

Nu pot spune decat: Minunat!
Curentul favorabil cinematografiei romanesti continua. Imi spunea cineva ca e o bucurie acum sa fii cineast din Romania, pe la workshopuri, targuri, festivaluri: nu numai ca esti bagat in seama, ceea ce pana acum nu se prea intampla, dar esti chiar privit cu admiratie. :thumbsup:

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

Vazut si eu filmul, dar mi-a fost lene sa scriu.
(si de ce sa scriu neaparat? a quoi bon?)

Si acum mi-e cam lene, dar asa, pe scurt:
Mi-a placut.
In special pentru modul cum stie sa construiasca tensiunea, care creste tot mai mult pana spre final. Si pentru adevarul / autenticitatea pe care a reusit sa le-o dea (aproape) tuturor secventelor. E de acolo, si trebuie sa faci un efort ca sa te detasezi de poveste si sa-ti zici: e doar un film. Ceea ce este foarte mult.

Ce nu mi-a placut:
La inceput am strambat din nas ca iar o sa vad camera bataita, dar pe masura ce filmul inainta mi-a trecut. Ceea ce nu pot sa spun ca mi s-a intamplat la Hurt Locker, unde formalismul ramane acolo, pe ecran.
Cateva falseturi pe la secventele cu socioloaga - cred ca erau reminiscente din piesa de teatru.
La final m-a dezamagit putin, pt ca povestea a deviat spre: vreau sa beau o cafea cu tine. Proiectul pana atunci era sa fuga acasa la frate-su, sa-l "salveze" din ghearele Italiei preacurvite tongue

si dintr-o data tot ce il intereseaza este o cafea cu gagica. A zapacit-o putin.

Am inteles ca el, salvandu-l pe frate-sau de la avea aceleasi traume ca si el in copilarie, incearca de fapt sa se salveze pe el - asa, prin ricoseu. Si fiindca e vorba de el, de fapt, nu de frate-sau, atunci intra in calcul si nevoile lui erotice. Dar nu stiu, nu s-au brodit impreuna.
Mai ca as fi vrut sa uite cu totul de piesa de la care a pornit, pentru ca a creat ultrasuficient pe langa incat sa se poata lipsi de ea. Asa, au ramas 2 povesti principale:
1. el cu maica-sa si frate-sau
2. el cu gagica socioloaga
Par ca se intersecteaza, dar numai la suprafata.

Dar, chiar daca pare aici ca am zis mai mult de rau decat de bine, situatia e invers: mi-a placut mult, pt ca a stiut sa ma manipuleze afectiv (indiferent ca dupa ce m-am "trezit" m-am prins de smecherie) si asta pentru mine e un semn de maiestrie artistica.
Shortly: consider ca a meritat Ursul. Felicitari!

halebardul · Data inscrierii: 02/Iul/2009 Mesaje: 2676

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=320&cmd=articol&id=12786

Andrei GORZO | dilematograf
Rudimentar

● Eu cînd vreau să fluier, fluier (România, 2010), de Florin Şerban.

Sub pojghiţa sa subţire de „minimalism“ (cadre lungi cu cefele personajelor; refuzul muzicii; imaginea granulată, „urîtă“, dar lucrată de virtuozul Marius Panduru astfel încît să fie elegantă în „urîţenia“ ei), Eu cînd vreau să fluier, fluier e o melodramă de închisoare ca multe altele. În scopul de a-l face pe spectator să simpatizeze cu eroul-deţinut, foloseşte metode, în esenţă, cu nimic mai evoluate decît ale unei producţii de gen scoase de Warner Bros. în anii ’30. Personajul principal (George Piştereanu) e conceput integral în limitele unui prototip – „bruta sensibilă“, băiatul „rău“ care ar fi fost bun dacă i s-ar fi dat o şansă. Actorul umple foarte bine acest prototip (are ochii care trebuie – un pic înfundaţi, dar inteligenţi; se bîlbîie frumos – elocvent, ca să spun aşa –, iar capul lui ras e nespus de expresiv din profil, atunci cînd se pleacă din cauza timidităţii), dar regizorul, Florin Şerban, şi co-scenaristul/producătorul său, Cătălin Mitulescu, nu-i dau nici o şansă să iasă un pic din limitele prototipului, să dea pe dinafara lui, să exploreze şi nişte trăsături de personalitate nereductibile la el. Preocuparea lui Şerban şi a lui Mitulescu de a gestiona eficace acest prototip (astfel încît omenirea să se emoţioneze) e mai mare decît curiozitatea lor umană; o dovedeşte şi felul în care folosesc deţinuţi adevăraţi în roluri secundare şi de figuraţie – strict pentru culoare locală, pentru pitoresc: îi folosesc aproape drept recuzită.

Ca în numeroase filme de genul ăsta, prietenul şi protejatul eroului nu are altă identitate decît aceea, strict generică, de prieten şi protejat. Eroul mai are, desigur, şi un adversar – un băiat rău, care, profitînd de faptul că eroul mai are cîteva zile pînă la eliberare, deci nu-şi poate îngăduie nici un pas greşit, pornește să-l provoace (să-l lovească, să-l scuipe). Filmul nu e atît de rudimentar încît să meargă cu conflictul lor pînă la o înfruntare finală; îl abandonează pe drum. Dar mecanismul dramatic este îndeajuns de rudimentar şi aşa. La fel ca în cele mai primitive westernuri, eroul e un om violent, dar de treabă, care încearcă să se stăpînească. Cineva îl nedreptăţeşte, el strînge din dinţi. Cineva îl pălmuieşte, el lasă capul în jos. E un mecanism care-l întărîtă pe spectator împreună cu personajul, astfel încît cel dintîi să ajungă să-şi dorească, pe jumătate, ca cel de-al doilea să explodeze, să devină violent. Palma finală vine chiar de la mama eroului (Clara Vodî), care, în perioada cînd el creştea, a stat mai mult prin Italia, la muncă. De două ori l-a chemat la ea şi de două ori l-a trimis înapoi, pentru că avea amanţi. Şi acum plănuieşte să-i facă acelaşi lucru fratelui său mai mic. Deci realizatorii pun la baza dramei o problemă socială: pagubele emoţionale, uneori iremediabile, pe care cei ce pleacă la muncă afară le pot realizează copiilor lor, care rămîn.

Atunci cînd explodează, eroul ia ostatică o studentă la sociologie, venită acolo în practică. Şi filmul începe să-şi trădeze rădăcinile teatrale (în piesa Andreei Vălean). Ceva mai devreme, eroul se lăsase intervievat de studentă; acum, e rîndul lui să pună mîna pe reportofon şi s-o intervieveze pe ea. Înainte de a se lăsa arestat, el ţine să bea o cafea cu ea, recte să fie lăsat măcar să întrezărească viaţa normală pe care ar fi trăit-o dacă i s-ar fi dat o şansă. Scena cafelei e echivalentul sutelor de scene din sute de filme de gen în care sute de eroi spărgători sau puşcăriaşi, oameni cărora nu li s-a dat nicicând o şansă, încep să vorbească despre ferma la care se vor retrage, despre cît iubesc ei caii sau marea etc. El stă cu capul plecat deasupra ceştii, ea îl priveşte cu înţelegere senzuală (cam multă, dat fiind faptul că, în urmă cu cîteva minute, el ţinea un ciob la gîtul ei), nici unul nu vorbeşte, cuvintele sînt de prisos – pe scurt, poezie, sau, mai exact, ideea cuiva nu extraordinar de citit (şi nu mă refer la personaj) despre ceea ce constituie poezie: un sentimentalism care nu e totuna cu sensibilitatea. Receptivitatea reprezintă vigoare de percepţie (e ceva nu moale, ci tare şi ascuţit), or, aici nu există aşa ceva: toată duioşia (ca şi toată pseudo-duritatea care a precedat-o) e pe marginea unor idei de-a gata, a unor clişee (băiatul fără noroc, fata frumoasă şi cuminte, mama fără inimă) nu foarte diferite de-ale manelelor – unde măcar sînt cîntate din toţi bojocii, nu sînt date pe pe urmă vişin, nu sînt ascunse sub afectări „minimaliste“. Din punct de vedere tehnic, Şerban nu face greşeli de debutant (cu excepţia uneia, pe la început, într-o secvenţă în care un deţinut se suie în pat peste un alt deţinut şi-l ameninţă: aşa cum sînt filmaţi, e greu de desluşit cine-i cine), dar nici nu dă vreo dovadă cum că mediul în care se desfăşoară această poveste (închisoarea) sau mediul prin care o oferă (cinema-ul) i-ar stîrni vreun interes anume în vreo direcţie anume.